Indiferent de variaţiile individuale şi de diferenţele de formă între grupele dentare, fiecărui dinte i se poate descrie anatomia macroscopică şi structura comună.
Termenii anatomici din care este compus dintele: coroană, rădăcină și colet sunt folosiţi la formularea topografică a diagnosticelor de leziuni traumatice.
Coroana dentară este partea vizibilă a dintelui în cavitatea bucală. Are diferite forme în funcţie de grupul căruia dintele îi aparţine. Coroana dentară prezintă cinci feţe (la unii dinţi transformate în margini). Suprafaţa care vine în contact cu dinţii antagonişti este suprafaţa funcţională sau ocluzală şi la anumiţi dinţi prezintă o serie de proeminenţe numite cuspizi. La interiorul coroanei se află cavitatea numită camera pulpară care se prelungeşte cu canalele radiculare și care conține pulpa. Deschiderea camerei pulpare de către o fractură dentară, este un factor de gravitate în evoluţia traumatismului.
Rădăcina dentară este porţiunea dintelui aflată în interiorul osului de sprijin. Rădăcinile sunt conice iar pe secţiune sunt aplatizate având forma de pişcot sau ovală. Vârful rădăcinii denumit apex prezintă un orificiu unic (foramen apical) sau multiplu (delta apicală) prin care pătrund în dinte elementele vasculo-nervoase. Rădăcina este străbatută de un canal numit canal radicular care la o extrimtate comunică cu camera pulpară şi la extremitatea opusă cu foramenul apical.
Coletul reprezintă zona în care coroana se continuă cu rădăcina. La acest nivel, straturile de înveliş (smalţ, cement) se întâlnesc şi se continua; tot aici gingia se inseră pe dinte.
În componenţa dintelui, intră două tipuri de ţesuturi: ţesuturi dure (dentină, smalţ, cement) şi ţesuturi moi (pulpa).
Dentina este elementul predominant cantitativ. Atât coroana cât şi rădăcina, sunt constituite în cea mai mare parte din dentină, care delimitează camera pulpară şi canalul radicular. Este învelită de smalţ (la nivelul coroanei) şi cements (la nivelul rădăcinii). Este un ţesut organo-mineral, de culoare gri deschis sau alb-gălbuie, cu cea mai mică duritate dintre ţesuturile dure ale dintelui. Dentina este străbătută de o serie de canale fine numite canalicule dentinare care conţin limfă, celule conjunctive şi filete nervoase. Dentina este un ţesut capabil de regenerare.
Smalţul dentar este ţesutul cu cea mai mare duritate din organism. Este translucid, dar nu este transparent. Culoarea albă a dinţilor se datorează dentinei subjacente. Înveleşte şi protejează dentina la nivelul coroanei închizând canaliculele dentinare. Nu conţine vase de sânge şi nu se poate vindeca după ce este lezat.
Cementul este un complex organo-mineral care acoperă dentina radiculară de la colet la apex şi asigură închiderea canaliculelor dentinare şi fixarea ligamentelor parodontale care preiau forţele masticatorii. Este de culoare alb-galbuie şi spre deosebire de smalţ nu este translucid. Principala caracteristică a cementului este depozitarea continuă de noi straturi pe măsura rezorbţiei fiziologice sau patologice.
Pulpa dentară este un ţesut conjunctiv lax care conţine componente celulare, vasculare şi nervoase şi care ocupă camera pulpară şi canalele radiculare. Este compusă din celule conjunctive (odontoblaşti, fibroblaşti, etc.), vase de sânge care asigură aportul nutritiv şi prin elementele figurate participă la procesul de aparare şi filete nervoase sensitive responsabile de reglarea reflexă a forţelor de masticaţie şi de sensibilitatea dentară (durere). Functiile pulpei sunt: nutritive ; dentinogeneză (depunere de dentină consecutive rezorbţiei fiziologice sau patologice); senzitivă; de apărare.
