HBV este un virus mic, cu înveliș dublu, din familia Hepadnaviridae. Alte virusuri din familia Hepadnaviridae sunt virusul hepatitei rațelor, virusul hepatitei veveriței de pământ și virusul hepatitei marmotei. Virusul are un mic genom ADN circular, care este parțial dublu catenar. HBV conține numeroase componente antigenice, inclusiv HBsAg, antigenul miezului hepatitei B (HBcAg) și antigenul E al hepatitei B (HBeAg). Omul este singura gazdă HBV cunoscută, deși unele primate non-umane au fost infectate în condiții de laborator. HBV este relativ rezistent și, uneori, s-a demonstrat că rămâne infecțios pe suprafețe din mediul înconjurător mai mult de 7 zile la temperatura camerei.

Aproximativ 2 milioane de persoane au fost infectate cu HBV în toată lumea, iar mai mult de 350 milioane de persoane prezintă infecții cronice pe toată durata vieții. Infecția HBV reprezintă cauza hepatitei acute și cronice și a cirozei. Ea cauzează 80% din carcinoamele hepatocelulare. Organizația Mondială a Sănătății a estimat că în 2002, mai mult de 600.000 de persoane au murit în întreaga lume de afecțiuni acute și cronice ale ficatului asociate cu hepatita B.

Mai multe sisteme antigen-anticorpi bine definite sunt asociate cu infecția HBV. HBsAg, denumit anterior antigen Australia sau antigenul asociat cu hepatita, este un determinant antigenic de pe suprafața virusului. Acesta formează și particule subvirale sferice și tubulare de 22-nm. HBsAg poate fi identificat în ser la 30-60 de zile de la expunerea la HBV și persistă pe perioade de timp variabile. HBsAg nu este infecțios. Numai virusul complet (particula Dane) este infecțios. Cu toate acestea, atunci când HBsAg este prezent în sânge, este prezent și virusul complet, iar persoana poate transmite virusul. În timpul replicării, HBV produce HBsAg în exces față de necesarul pentru producerea particulelor Dane.

Parcursul clinic al hepatitei B acute nu poate fi distins de cel al altor tipuri de hepatită virală acută. Perioada de incubație variază de la 60 la 150 de zile (în medie 90 de zile).

Manifestările clinice și simptomele apar mai des la adulți decât la nou născuți și copii, care au, de obicei, o evoluție acută asimptomatică. Cu toate acestea, aproximativ 50% dintre adulți care au infecții acute sunt asimptomatici.

Faza preicterică, care prevestește boala de la simptomele inițiale până la debutul icterului durează între 3 și 10 zile. Este non-specifică și se caracterizează prin debutul subtil al stării de indispoziție, anorexie, greață, vărsături, durere în hipocondrul drept, febră, durere de cap, mialgie, erupții cutanate, artralgie și artrită, urină închisă la culoare cu 1-2 zile înainte de debutul icterului. Faza icterică este variabilă dar, de obicei, durează între 1-3 săptămâni și se caracterizează prin icter, scaune decolorate, sensibilitate hepatică și hepatomegalie (splenomegalia este mai rar întâlnită).

În timpul convalescenței, starea de indispoziție și oboseala pot persista timp de câteva săptămâni sau luni, în timp de icterul, anorexia și alte simptome dispar. Majoritatea infecțiilor HBV la adulți sunt complet vnidecabile, cu eliminarea HBsAg din sânge și producerea de anti-HBs, creând imunitate la infecții viitoare.

Complicațiile infecțiilor HBV

În timp ce majoritatea infecțiilor HBV la adulți sunt complet vindecabile, hepatita fulminantă apare la aproximativ 1%-2% din persoanele cu infecție acută. În fiecare an, aproximativ 200-300 de americani mor datorită bolii fulminante (rata de fatalitate a cazurilor este de 63%-93%).

Deși consecințele infecției HBV acute pot fi grave, majoritatea complicațiilor severe asociate cu infecția HBV se datorează infecției cronice.

Infecția HBV cronică:

Aproximativ 5% din toate infecțiile HBV acute progresează în infecție cronică, riscul de infecție HBV cronică scăzând odată cu vârsta. 90% dintre nou-născuții care dobândesc infecția HBV de la mame la naștere, devin infectați cronic.

Dintre copiii care sunt infectați cu HBV între vârstele de 1 – 5 ani, 30%-50% devin infectați cronic. Până la vârsta adultă, riscul de dobândire a infecției HBV cronică este de aproximativ 5%.

Transmitere:

Virusul se transmite prin expunerea parenterală sau a mucoaselor la fluide corporale HBsAg pozitive de la persoane cu infecție HBV cronică. Cele mai mari concentrații ale virusului se regăsesc în sânge și în fluidele serice; s-au înregistrat titruri scăzute și în alte fluide, cum ar fi saliva și sperma. Saliva poate fi un vehicul de transmitere prin mușcătură; cu toate acestea, alte tipuri de expunere prin salivă, inclusiv sărutul, nu reprezintă modalități de transmitere. Se pare că transmiterea HBV nu se realizează prin lacrimi, transpirație, urină, scaun sau nuclei de picătură.

Vaccinul împotriva hepatitei B:

Caracteristici:
În 1981 în Statele Unite s-a autorizat un vaccin derivat din plasmă. Acesta a fost produs din particule HBsAg de 22-nm purificate din plasma recoltată de la persoanele cu infecție cronică. Vaccinul era sigur și eficient, dar nu a fost bine acceptat, posibil datorită temerilor neîntemeiate de transmitere a virusului HBV viu și a altor patogeni din sânge (ex.: virusul imunodeficienței umane).  Acest vaccin a fost retras de pe piață din S.U.A. în 1992.

Vaccinul recombinant împotriva hepatitei B a fost autorizat în Statele Unite în 1986. În august 1989 a fost autorizat un al doilea vaccin similar.
Vaccinul este 80%-100% eficient în prevenirea infecției sau hepatitei clinice la aceia care primesc seria completă de vaccin. Sunt necesare doze mai mari de vaccin (de 2-4 ori mai mari decât doza normală pentru adulți) sau un număr mai mare de doze pentru a induce anticorpi la o proporție ridicată de pacienți cu hemodializa; acest lucru poate fi necesar și la persoanele cu imunitate compromisă.

Dozajul recomandat al vaccinului diferă în funcție de vârsta recipientului și tipul vaccinului (vezi tabel). Pacienții cu hemodializă trebuie să primească o doză de 40-mcg într-o serie de trei sau patru doze. Recombivax HB are o formulă specială pentru pacienții cu dializa, care conține 40 mcg/mL.

Pentru vaccinarea împotriva hepatitei B la adulți și copii se recomandă ca zona de injecție mușchiul deltoid, în timp ce la nou născuți se recomandă zona anterolaterală a pulpei. Imunogenicitatea vaccinului la adulți este mai scăzută atunci când injecțiile sunt administrate în gluteus. Vaccinul împotriva hepatitei B trebuie administrat la nou născuți cu un ac de cel puțin 7/8 inch (2,22 cm) lungime, iar la copii mai mari și adulți cu un ac de cel puțin 1 inch (2,54 cm) lungime. Vaccinul împotriva hepatitei B administrat prin orice modalitate sau în orice zonă, altfel decât intramuscular în zona anterolaterală a pulpei sau în mușchiul deltoid nu trebuie numărat ca valid și trebuie repetat dacă testarea serologică nu indică obținerea unui răspuns adecvat.

Datele disponibile arată că nivelurile de anticorpi induși de vaccin scad cu timpul. Cu toate acestea, memoria imună rămâne intactă timp de peste 20 de ani după imunizare, iar adulții și copiii cu niveluri scăzute de anticorpi sunt încă protejați împotriva infecției semnificative cu HBV (i.e. boală clinică, antigenemie HBsAg sau creștere semnificativă a enzimelor hepatice). Expunerea la HVB are ca rezultat un răspuns anti-HBs anamnestic care previne infecția HBV semnificativă din punct de vedere clinic. Infecția HBV cronică a fost puțin documentată la cei care au răspuns la vaccin.

Dozele de rapel nu sunt recomandate la adulții și copiii cu status imun normal. Testarea serologică periodică pentru evaluarea statusului imun al celor vaccinați nu este recomandată. Necesitatea dozelor de rapel după intervale lungi de timp va continua să fie evaluată pe măsură ce sunt disponibile informații suplimentare.

Pentru pacienții cu hemodializă, necesitatea dozelor de rapel trebuie evaluată prin testarea anuală a celor vaccinați pentru nivelurile de anticorpi, iar atunci când acestea scad sub 10 mIU/mL trebuie administrate doze de rapel.

Sursa: Centrul National de Supravegherea si Controlul Bolilor Transmisibile (vaccinet.ro)